Bătrânii, o povară

bătrânii

Bătrânii noștri

Uită lumea de ei şi cum să nu uite din moment ce majoritatea dintre ei nu mai au ce da, în schimb cer multe, vor multe şi cred, în naivitatea vârstei lor, că li se cuvine (?).

Pretind să fie respectați, vor să li se acorde atenție. Uită că în tinerețe își neglijau și ei părinții, că îi luau în râs, că le refuzau de multe ori participarea la anumite activități care pentru bătrâni era o povară.

Acum, da e greu, trăiesc viața părinților lor, cu suferințele și frustrările vârstei. Organismul e slăbit, articulațiile nu-i mai ascultă, inima, ficatul, pancreasul nu mai funcționează normal. Vor să meargă la medic, vor tratamente, dar tratamentele costă iar pensia abia le ajunge pentru plata utilităților.

Părinții se simt părăsiți

Copiii au viața lor, au copiii lor, cheltuielile lor, necazurile lor, bolile lor. Se simt părăsiți și chiar sunt părăsiți. Se ascund unul de altul și plâng ca niște copii, își plâng soarta, viața irosită.  Se bucură când văd câte un copil că le calcă pragul, dar aceștia vin de obicei cu observații, cu ton de ceartă.

–Ei, dar, mai deschideți și voi ușa și geamurile și mai aerisiți casa asta, uite nici vasele nu le-ați spălat, e mizerie și pe jos și v-ați încotoșmonat cu o groază de bulendre parcă ați fi în mijlocul iernii.

–Măi copile, ne-a fost rău, abia ne mișcăm, nu am avut timp, o să facem.

–O să faceți când? Dacă nici acuma nu aveți timp, attunci c/nd ? Ce aveți de făcut?

Și încep să vorbească de necazurile lor, uitând până la urmă de ce au venit.

Unii cred că nu vor muri vreodată

Am cunoscut un tip care la 75   de ani se dădea cocoș și nu solicita, nici nu accepta ajutor de la nimeni. Nici nu se gândea să-şi încheie socotelile cu viaţa, dar pe măsură ce înainta în vârstă, ideea morţii îl îngrozea în aşa hal încât regreta că s-a născut.

Ştia că tot ce se naşte moare, ştia că nimeni nu scapă de sfârşitul firesc, ştia că şi lui îi va veni rândul, dar nu voia să se întâmple prea repede şi ceea ce-şi doreşte fiecare muritor era faptul că nu voia să sufere, să necăjească pe alţii cu vreo infirmitate sau neputinţă a se îngriji singur. A avut noroc că a murit în somn și n-a incomodat pe nimeni. Cum a reacționat lumea ?

Moartea la români

A murit un om. Știrile circulă cu viteză, părerile de rău abundă, indifferent dacă a fost bun sau rău. Toți se întreabă când și de ce a murit. Sunt o sumedenie de variante, fiecare susținând că are dreptate.

În final se clarifică și această problemă, se discută despre el și despre familie, se critică și se laudă , se emit ipoteze, toată lumea vrea să știe când e înmormântarea, deși nu au de gând să participle.

Unii se duc la priveghi, ca să prindă un prosop și un colăcel, alții poate chiar sunt interesați. La capătâiul mortului este întotdeauna cineva care îl bocește la comandă.

–Scoală-te Costică, că a venit …cutare să te vadă ;

—Unde te duci Costică, cui ne lași pe noi ? ;

–Doamne de ce nu m-ai luat pe mine și să-l fi lăsat pe el; etc

Spre cimitir

Vine și ziua înmormântării, 50 % vin să vadă ce se dă de pomană, cum bocește familia, cum  erau îmbrăcate rudele, se pun la current cu ultimele bârfe, că ar fi știut că moare, că ar fi făcut cutare lucru, că ar fi zis cutare lucru, apoi jumătate din ei se duc acasă și vin peste o oră la masa de pomenire.

În drumul spre cimitir, lumea vorbește, râde, comentează, nu au nicio treabă cu mortul.Urmează masa, discuții de după masă și atât. Familia se retrage, mai discută câte ceva, apoi se culcă să se odihneaască.

Cât durează tristețea

Dacă defunctul are ceva avere, încep manevrele… etc. Două ,trei zile, mai lăcrimează, mai aprind câte o lumânare, apoi totul intră in făgașul normal, lumea te uită – și este normal să te uite și treci băiatule la putrezit.Firesc, normal, correct, logic. Păi ce-ați fi vrut ?

Autor,

Traian Calancia 14.06.2018

traian calancia

Alte povestiri D’ ale lui Traian

 

 

 

No Responses

  1. Anonim 15/06/2018

Leave a Reply