ÎNMORMÂNTAREA

 

Imagini pentru înmormântare

 

 

V

 

 

Vestea că i‑a murit mătuşa de la oraş l‑a surprins neplăcut pe Vasile care ştia că toate cheltuielile de înmormântare trebuie să le suporte el, bătrâna neavând alte rude în viaţă. Zgârcit nu era Vasile, dar nici nu avea obiceiul să facă cheltuieli inutile. Şi‑a făcut urgent un plan de bătaie, a cumpărat conform obiceiului cele de trebuinţă, şi‑a luat nevasta şi copiii şi a plecat la oraş, să‑şi îndeplinească îndatorirea. Bătrâna locuia într‑o mahala, cu case vechi evreieşti, dar foarte aproape de centru. Nu o vizitase de mult, aşa încât găsind la capul ei o lumânare aprinsă şi două bătrâne care stăteau de veghe, s‑a bucurat. Şi bătrânele s‑au bucurat văzând că are, totuşi, cine face înmormântarea.

– Bine că are cine o înmormânta, maică. Intrasem la idei, văzând că nu vine nimeni. Am vorbit şi cu preotul s‑o înmormântâm mâine dimineaţă

Vasile ştia că biserica este foarte aproape, o biserică mare cu doi preoţi, dar neştiind ritualul înmormântărilor de la oraş se duse să discute cu un preot şi să stabilească ora şi procedura de desfăşurare a ceremoniei. Preotul, un bătrânel simpatic, îl lămuri:

– Mâine dimineaţă avem două înmormântări, a dv‑stră fiind a doua. Cum nu avem decât un singur dric, după ce pleacă primul mort cu dricul la cimitir, cu părintele Anton, dv‑stră aduceţi bătrâna cu năsălia că e aproape. Până terminăm noi la biserică, se întoarce dricul şi mergem şi noi…Încă o problemă, domnu Vasile! Noi nu avem oameni stabiliţi pentru podoabe, aşa că va trebui dv‑stră să găsiţi; eventual apelaţi la nişte vecini.

Totul era foarte clar. Pe deplin lămurit, lui Vasile nu‑i rămase decât să treacă pe la vecini şi să‑i roage să‑l ajute la dus podoabele. S‑a descurcat greu, oamenii mai se lasă, mai nu vor. În final a reuşit el să trateze cu câţiva.

Dar, dimineaţă, când au venit oamenii cu podoabele, a văzut că nu are om care să ducă capacul de la coşciug.

– E greu printre străini! ‑ şi‑a zis Vasile şi a alergat pe la alte câteva case, până ce a găsit un cetăţean, care repara un robinet într‑o curte la un moşneag. Îi explică ce şi cum, îl imploră, îl plăteşte şi în final omul acceptă.

– Zici că mai durează o oră slujba? Bine, atunci eu îmi termin treaba, mă schimb, iau capacul din curtea voastră şi vin la biserică. Gata, s‑a făcut!

Meseriaşul însă se luă cu treaba şi, abia când vântul îi aduse la urechi cântat de popă, îşi aminti de obligaţie. Se schimbă în grabă, intră, val vârtej, în ograda indicată, înşfăcă capacul şi o tăie printre uliţi, să ajungă mortul din urmă. Nu se linişti până nu se alinie şi el în urma dricului, cu capacul în spate. Obosit, de alergătură, nu dădu importanţă pentru moment că lumea se uită chiorâş la el şi îşi dă coate. Merse însă înainte, ignorându‑i. La un moment dat se apropie un cetăţean respectabil de el şi‑i zise afectat:

– Bă, nene, matale nu eşti de la mortul ăsta!

– Ce‑ţi veni, bre, să umbli cu glume tâmpite? ‑ se supără meseriaşul nostru.

Cum adică nu‑s de la mortu ăsta? Dumitale eşti şi eu nu‑s, ai?

– Nu te supăra, nene, da ia, uite, matale în dric şi spune‑mi ce vezi deasupra coşciugului?

Uitându‑se mai atent, omul nostru observă, cu stupoare, că deasupra coşciugului se afla…un capac…Îl trecu o sudoare rece. Coşciug cu două capace nu există. Musai că a greşit cortegiul şi în timpul ăsta ceilalţi, probabil că nu puteau porni spre cimitir. Se răsuci pe călcâie şi o rupse la fugă pe drumul cel mai scurt, înapoi spre biserică să ajungă la vreme. Când trecu însă prin piaţă cu capacul în spate, făcându‑şi loc cu coatele şi alergând prin vălmăşagul de lume, un poliţist „vigilent”, crezând că‑şi face datoria, fluieră scurt şi strigă aprig:

– Hoţul! Prindeţi hoţul, vedeţi că fuge…

Fugărit de lume şi cu poliţistul după el, sărmanul om ar fi dat orice numai să nu se fi născut pe lume.

Cortegiul mortuar tocmai se urnea din faţa bisericii. Văzând iureşul de nebuni gălăgioşi care se apropia de ei, ca o furtună, o babă care văzuse multe la viaţa ei, o rupse la fugă răcnind speriată:

– Fugiţi, vin ruşii!

Se creă o debandadă de nedescris, caii de la dric se speriară şi o rupseră la galop, într‑o direcţie necunoscută, pieţarii şi cu oamenii de la înmormântare se amestecară, împrăştiind pomenile şi podoabele. Vasile se trezi singur, cu preotul lângă el, fără mort, fără pomeni, fără oameni. Bâigui zăpăcit:

– Părinte, zi‑i un „Doamne miluieşte „ şi Dumnezeu s‑o ierte! Ce să fac eu acu? Unde să mă duc s‑o caut? Înmormântează‑mă pe mine…

Începu să plouă. În liniştea care se lăsase brusc, de la un apartament cu fereastra deschisă se auzi refrenul unei celebrei melodii populare „Noi suntem români, noi suntem români…” Într‑adevăr, parcă unde se mai putea întâmpla aşa ceva decât în ţara tuturor posibilităţilor?

Picături mari de ploaie se amestecară cu lacrimile, unui grup de români năcăjiţi, pironit în poarta unei biserici. Ai fi zis că Dumnezeu plângea, alături de Vasile, soarta curioasă a românilor. Doar că Vasile plângea cu ciudă şi se consola singur

– Da, nu vin ele alegerile…

 

 

Leave a Reply