parfum de mahalaUnii dintre cei ce vor accesa această pagină vor constata ca au mai citit acest text. E adevărat, l-am scris demult, însă imi aparține și din moment ce am ales să deschid acest blog, dați-mi voie să-mi aștern clipele de gând șoptit în secvențe de rând nerostit.

Imi amintesc de parcă a fost ieri! Casa noastră: așezată pe colț, cu ieșire pe două străzi, înaltă, văruită de bunică-miu (Dumnezeu să-l ierte!) în galben (mă intreb și-acu’ ce era în mintea lui de alegea mereu culoarea aia, mai ales că eu îmi exersam talentele fotbalistice din plin pe pereții casei), cu ambele porți legate inoportun cu lanțu’ (vezi Doamne!, ca să îmi împiedice mie ieșirile din curte, când eu eram obișnuit cu așa ceva numai sărind gardu`).

Eram pe Gherase, colț cu Doamna Ghica, vis-a-vis de garajul acela imens în care șoferii își turau camioanele și eu îmi juleam coatele și genunchii. Eram cu “gardiana 10”, cu “de-a v-ați ascunselea” (fatza, cum prescurtam noi), cu bătăile cu cornete trase prin țevi cărora târziu le-am aflat întrebuințarea adevărată.

Eram cu țigănușii care colorau în tuciuriu mahalaua noastră cu tenul lor. Cu Puia, Coco, Pisorini (ii pronunțau cioranii numele ca și cum ar fi fost cu doi I la sfârșit, da` eu mereu mi-am zis că se scrie cu unul singur), și jucam cu toții barbut și gropița pe câte douăj`cinci de bani. Sau pe “suprize”, cum le numeau țiganii, incapabili să spună “surprize” învelișului ăla de la “ciungă” ce avea la interior poze cu masini. Eram cu Bucurică, tovarășul meu de generală, un dinamovist năsos cu care tăvăleam grădina școlii prin plonjoanele noastre când jucam diri-diri sau când ne băteam parte-n parte.

Cu Răzvan, colegul meu de bancă, cu care mă măsuram zilnic aproape, pentru a vedea care deține funcția de cel mai scund baiat din clasă – noi având întotdeauna aceeași înălțime, care cred că s-a păstrat până-n ziua de azi. Era prietenul și rivalul meu la inima celei mai înalte fete din clasă, Monica, cea pe care o curtam asiduu cărându-i, cu schimbul – o zi el, o zi eu – ghiozdanul ce era, parcă, încărcat cu pietre de moară, noi fiind obișnuiți să ne prezentăm la școală cu un caiet universal, purtat regulamentar la curea.

Eram cu moldoveanul de Cornel (amărâtu`… era singuru` care n-avea lumină în casă de la noi de pe stradă), care era pasionat de electrotehnică (ce ciudată e viața: un om care n-a avut toată copilaria lui lumină a ajuns inginer electro!) și cu care furam “galenele” de la telefoanele publice să le transformăm în mini-radiouri de burlan. Numai așa puteam asculta: mergeam cu galena langă burlan și un fir îl foloseam pe post de antenă, iar altele două mergeau la o baterie d-aia de 4 volti… sau cât era… că nu m-am priceput niciodata, da` era Amarinei geniu.

Eram cu gârla noastră care orocăia permanent și puțea a cherhana părăsită… cu înotul la vâltoare (cum de n-am luat nicio boală de piele de-acolo… și azi mă întreb), cu pescuitu` la plasă și cu furatul de cireșe de la livadă, cu fotbalul la terenu` de la gârlă, unde mergeam duminica să-i vedem “p-ăia mari”. Se incingea fotbalul in 11 la 11, țiganii cu echipa lor, romanii cu a lor. Se juca pe bere la jumăte, dată după meci la “Măgura” sau la Palatul Ghica Tei. Se juca cu o singură minge, și era jale cand se șucărea ăla care avea obiectu` și încerca să plece. M-a lua tata cu el și, când se odihneau ei, “fotbaliștii”, cu vreo bere în pauză, îmi exersam și eu șutul la poartă. Nu prea ajungea mingea în halau, că și-acu` îmi tremură genunchiul dacă mă gândesc cât de grea era nenorocita, și cât de uscat eram eu, amărâtu`.

Eram cu mersu` la intersecție la Doamna Ghica, la parc, unde noi, ăștia de la periferie, eram priviți de privilegiații locului precum “ăia de la țară”. Înnebuneau “orașenii” că venim să le “rapim” frumusețile locului, și mai mereu se lăsa cu zmardeală. Ii ardeam golănește și o zbugheam iepurește în maidanul atât de drag nouă și atât de interzis lor.
Eram pe Colentina aceea veche, în care bărbăția se măsura nu prin grosimea portofelului ci prin agerimea cu care măsurai clipa în care erai încercat de cel ce-ți era prieten și rival.

Eram frumos și fără grijă, eram copilul cu cea mai frumoasă viață din lume. Iar astazi, când văd ce-a ajuns lumea, sunt adultul care nu și-ar da trecutul de-ar fi să mă plătească ăștia cu toate încercările astea eșuate de creștere pe care ei le numesc… “copilării”.

Autor,

Gabriel Aranghel

Vezi și  Tembeliziunea la români

Lasă un răspuns