Ea, îl luă de mână.  Atingerea ei, îi ardea palmele.

• Să mergem atunci!
  

Niciodată nu crezuse el că aşa ceva se poate întămpla. Credea că are un nou vis psihedelic. Se aştepta ca în orice moment să apară şi să îl omoare cu o suliţă Hitler şi Dan Diaconescu în timp ce cântau Marsilieza (de ce făcea această asociere de persoane în visele lui, nici psihologul nu a reuşit să îşi dea seama). Şi deşi avea această teamă, se lăsă purtat de ea. Probabil că faptul de a fi lângă ea îl făcea neînfricat … sau poate ştia că totul e real.

• Opreşte-te! spuse el. Nu crezi că ar trebui să lăsăm un bilet sau ceva de genul?
  
• Nu-ţi face griji! îi spuse ea cu vocea aceea care îl făcea pe el oarecum să fie cuprins de o linişte interioară pe care nu şi-a putut-o explica vreodată ( care nu avea rost să fie explicată oricum). Unele lucruri nu trebuie explicate. Explicațiile vor veni de la sine.
  

Ultimele zile fuseseră pentru el fascinante.  Simțurile îi erau bombardate de mirosuri și culori extraordinare. Auzea parcă şi gândurile oamenilor. Visele erau din ce în ce mai dese şi mai ciudate. Cu două seri înainte Elvis îi oferea o bere. După ce luă câteva guri însetat (renunţase la alcool de 2 ani dar în vis putea să işi facă de cap), Elvis îi spuse că a greşit paharul şi că l-a luat pe cel cu cianură. Oricât de ciudate sau nu erau visele, finalul era mereu același – murea.

Niciodată viaţa lui nu a fost complicată. Părinţii erau nişte persoane normale, mediocre – poate prea mediocre. L-au susținut mereu – chiar şi atunci când la jumătatea facultaţii s-a hotărât să renunţe şi să se mute în Capitală ca să devină restaurator de cărţi. Restaura cărti de când avea 8 ani. Îi placea să işi cumpere o carte nouă, să rupă paginile, să restaureze carţile cu paginile în orice altă ordine decât cea corectă, după care le citea şi întotdeauna asculta “The Doors”.

Işi aduse aminte momentul când a văzut-o prima dată pe ea. Era în urmă cu trei săptămâni, la Spitalul Central. Avea coşmaruri şi dureri de cap. Din când în când îi curgea sânge din nas. Medicul lui a hotărât să îl trimită la o tomografie. Ajuns la spital, aştepta în salon. Era uimit de cât de alb este totul. Nu îi plăcea. Întotdeauna i-au plăcut culorile vii. Aşa era văruită şi garsoniera lui de la etajul 3 al unui bloc vechi – atât işi permitea, muzeul nu avea multi bani pentru restaurat cărţi. Pe scaunul din stânga lui era un bătrân. Treuie să aibă cel puţin optzeci de ani gândi el. Avea degetele galbene. În poală ţinea o fişă medicală pe care se putea citi “cancer pulmonar”. În buzunarul de la cămaşă se vedea un pachet de Marlboro Roşu. Se uita la pozele din portofel.

• Uite, îi spuse bătrânul, nepoţii mei. Acum am şi doi strănepoţi. Niciodată nu am crezut că voi apuca să îi văd. Ştii, am cancer pulmonar acum…. Doctorii mi-au mai dat şase luni de viaţă …
• Îmi pare rău să aud asta…
• Nu….nu spune asta…..am trăit 84 de ani. Ştii, fumez de la şaişpe ani. Soţia mea întotdeauna mi-a spus că voi muri de la ţigări… Ştii, ea a murit acum optişpe ani… sau să fie nouăşpe… Era sănătatea în persoană. Avea 60 de ani şi făcea gimnastică în fiecare dimineaţă. A murit în baie după duşul pe care îl făcea mereu după gimnastică. A alunecat şi s-a lovit cu capul de cadă. Şi eu fumez de aproape 70 de ani, iubesc mâncarea grasă, beau din când un păhărel şi uite-mă. Aşa îi place sorţii să se joace cu noi. Ştii, doctorii mi-au spus că mai trăiesc şase luni. Dar ultimele 3 voi fi o legumă. Eu nu vreau să devin o povară pentru copiii mei… şi stii…

Bătrânul nu apucă să termine că îşi auzi numele strigat.

• Ăsta sunt eu.  Aş face bine să nu îl las pe doctor să mă aştepte… nu de alta dar dacă se supără poate îmi spune că mai am doar două luni de trăit.
• Aveţi grijă de dumneavoastră!
• Şi tu tinere. Şi să îţi mai spun un singur lucru. Chiar dacă ştiu că voi muri sunt fericit. Am realizat tot ce vroiam în viaţă.  Şi tu poţi, doar să ştii care îţi sunt priorităţile.
• Voi ţine minte asta!

Rămase îngândurat. Nici măcar nu a auzit când i-a fost strigat numele prima oară. Şi nici a doua. Abia a treia oară când asistenta îi strigă numele se dezmetici. Era ea.

• Pe aici vă rog. Nu vă faceţi griji. Nu doare.
  

Avea o voce liniştitoare. Niciodată nu auzise o voce aşa de duioasă. Nici vocea mamei lui nu îl liniştea aşa. Şi-ar fi dorit ca ea să fi fost lângă el noaptea când se trezea din coşmaruri şi să îi spună “A fost doar un vis. Sunt aici.”

În camera cu tomograful era foarte frig. I se făcu pielea de găină dar nu îşi dădu seama. Încă se gândea la ea. Nu ştia cum să facă să o vadă din nou. Se aşeză pe patul tomografului. Doctorul îi spuse să nu se mişte. Totul va dura câteva minute.

Ultima dată când un medic îi spusese asta era în urmă cu 2 ani, când a fost pentru prima dată la Spitalul Central. A fost o banală operaţie de apendicită, însă a avut complicaţii şi o infecţie. Atunci a avut prima dată coşmarurile. Doctorii i-au spus că e de la sedative, numai că nici acasă nu i-au încetat. A încercat medici generalişti, neurologi, psihologi…. nimic nu a funcţionat. În fiecare coşmar murea. 

Totul a durat 9 luni după care au încetat de-odată, la fel cum au şi început. Atunci, s-a apucat să picteze . Câte zece minute în fiecare zi. De altfel toate zilele lui erau la fel. Se trezea, îşi făcea un duş, bea cafeaua şi se uita la ştiri. Întotdeauna schimba canalele de ştiri din 10 în 10 secunde – creea propriile lui ştiri, la fel cum făcea şi cu cărţile când era mic. Pleca la muzeu pe jos, deşi era un drum de o oră şi jumătate. Îi plăcea să se plimbe. Îi plăcea să studieze oamenii. Mereu atribuia nume şi slujbe oamenilor pe lăngă care trecea de cel putin 10 ori. Era Eliza ospătara – o fată de vreo 25 de ani care era mereu îmbrăcată intr-o fustă neagră şi cămaşă albă. Întotdeauna zâmbea. Mai era Domnul Colonel în rezervă din parcul de lângă muzeu – mereu îmbrăcat în uniformă şi care împărţea poveşti despre război cu toată lumea. Singura persoană cu care vorbea era Nea Cărtureşti, vânzătorul de cărţi vechi. Găsise la el câteva cărţi bune pentru muzeu şi în fiecare zi trecea pe la el. După cele 8 ore de lucru se întorcea acasă unde citea şi bea ceai negru, după care picta. Sâmbăta şi Duminica şi le petrecea în oraş cu cei 3 colegi ai lui de la muzeu. O dată pe lună îşi vizita părinţii.

• O să dau rezultatele unui coleg pentru interpretare, îi spuse medicul. Mâine puteţi veni să le ridicaţi.
• Mulţumesc.

Înainte să plece întrebă de ea. Ieşise din tură. Afară ploua. Deşi iubea ploaia – de cele mai multe ori când ploua mergea să se plimbe, era uimit că lumea fuge de ploaie – se hotarî ca de data asta să ia autobuzul …

Autor,

Gino Croitoru 4 Martie 2013