” Să accepți faptul că pierzi persoana cea mai apropiată și importantă din viață ta este foarte greu și știind că nici nu ai avut șansa să îţi iei rămas bun, te termină sufletește!”

Totul a început într-o zi de iunie, când în casă toate lucrurile s-au schimbat dintr-un vis frumos într-un coșmar . Tatăl meu a fost bolnav dar nimeni nu știa… până în ziua în care i s-a făcut rău și a leșinat.

În spital medicii l-au diagnosticat  ca având cancer … Din clipa aceea, în sufletul meu parcă o lume s-a prăbușit și m-a cuprins ingrijorarea… Gândul că îmi voi pierde tatăl m-a îngrozit și eu.. nici măcar nu îl puteam ajuta cu ceva numai  să nu treacă prin așa clipe grele . Medicii i-au dat tratament … pe care îl lua foarte des spunând: “Sperăm că totul va fi bine…”

Am văzut pe chipul lui că era foarte îngrijorat dar nu a arătat niciodată asta …mereu arăta că se simțea bine și era vesel. Zâmbea , glumea  și cel mai important…  mi-a dăruit niște clipe și amintiri de neuitat de care îmi e extrem de  dor . El era mereu pregătit să mă asculte , să îmi dea sfaturi, să mă consoleze… Era totul pentru mine… Mereu îmi spunea: “€œSa nu uiți: te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta!”. Am încercat mereu să petrec tot timpul meu liber doar cu el și să îl spijin cât pot sufletește. Mă ascundeam și plângeam singură fără să  mă vadă cineva pentru că știam, în momentele acelea nu aveam voie să îi arăt nici un pic de tristețe din partea mea…
Dar… nu mergea totul deloc bine așa cum am sperat noi . Cu timpul starea lui s-a agravat și medicii i-au recomandat să stea în spital!

Într-o după-amiază, a venit şi acea clipă la care mă aşteptam dar nu voiam să accept aşa ceva… am primit un telefon de la spital, i se făcuse rău și intrase  în comă . În momentul acela realizam că de-acum încolo nu mă puteam aştepta decât la ce e ma rău…

Am încercat să îmi ignor gândurile rele și m-am rugat la Dumnezeu zi și noapte să nu îl ia de lângă mine și toată speranța mi-am pus-o în El…
Când mergeam  în vizită și îi vorbeam, îi curgeau lacrimi din ochi, nu putea să vorbească dar înțelegeam tot ce vroia să spună prin acele lacrimi…
Mă durea foarte tare să îl văd în starea aia… și îmi doream să fiu eu în locul lui . Pe zi ce trecea, tot mai gravă era starea lui, a pierdut multe kilograme, a respirat doar prin aparate și îl alimentau prin  tuburile  introduse în gât printr-o tăietură mare.
Din acel moment mama nu mi-a mai dat voie să îl vizitez spunând: ” Nu vreau să îl vezi în starea asta!”

În dimineața de 29 iunie, mama a mers la el, parcă părea mai îngrijorată ca de obicei… după câteva ore… a venit de la spital cu ochii plini de lacrimi și cu o voce foarte slabă… șoptea… nu avea forță nici să vorbească: “A plecat!”
“A plecat?!!!!” Eram pierdută în durere și nici măcar nu am putut să-mi iau rămas bun de la el… Am început să o invinovățesc pe mami că nu mi-a dat ocazia să îl mai văd ultima oară și să îi spun tot ce vroiam să îi spun! Niciodată nu voi mai avea ocazia să îi spun CÂT DE MULT ÎL IUBESC…

Îmi veneau în minte gândurile că Dumnezeu nu există, m-am rugat degeaba în tot acest timp, nu înțelegeam de ce sunt eu mai pedepsită decât ceilalți copii și cu ce am greșit așa de mult…de ce mă pedepsește așa de crunt și îmi ia tatăl de lângă mine… Undeva în suflet știam că era mai bine așa pentru el, nu mai suferea și nu mai avea dureri ..dar eu mă simțeam pierdută şi nu îmi imaginam că nu voi mai putea chema pe nimeni: “€œTata” și nu va mai răspunde nimeni dacă strig: “Tata”!…
Mi-am pierdut primul meu iubit , prietenul meu cel mai bun  și nu în ultimul rând eroul meu- TATĂL MEU!

Autor: Cristine Saitos: 17 Martie 2013