Era vară când s-a hotarât să-şi folosească cei aproape 20 de ani de studiat engleza şi să plece în Anglia. Niciodată nu s-a gândit că v-a ajunge atât de departe, nici măcar în vacanţă, nu mai vorbim de mutat în acea ţară ploioasă unde totul era pe stânga.

Decizia fiind luată, trebuia să mai ceară parerea celor două persoane din viaţa ei, mama şi fratele. Mama, cu durere în suflet, îi spune că da, e o decizie înţeleaptă, pentru că acolo nu poate avea acel viitor măreţ pe care îl merită. Fratele, cu 14 ani mai mare ca ea, refuză să creadă că până şi mica lui surioară va pleca din ţară, spre a-şi face un viitor altundeva. În ochii luim ea încă era acea fetiţă cu rochiţă albă pe care o plimba pe aleile parcului de lângă casă.

Având susţinerea lor, ajunge în Anglia. Lunile trec, dorul de familie nu conteneşte, însă e fericită. Ei erau fericiţi că ea este bine şi se descurcă acolo la regină.

Într-o zi ploioasă de octombrie, ea era fericită, urma să ţină o petrecere în weekend, făcea curat, asculta muzică şi dansa, când deodată sună telefonul. Niciodată nu s-a gândit că acel moment va veni. Lumea ei s-a prăbuşit într-o secundă, universul nu mai avea nici o logică, rotaţiile pământului s-au oprit, Pământul nu se mai învârtea în jurul Soarelui.
În curând avea să fie lângă fratele ei, în braţele lui, în acea cameră rece şi întunecată. Nimic nu putea descrie suferinţa celor doi fraţi. S-au prelindat prin jurul ei o mulţime de oameni, oameni pe care nu îi mai văzuse de ani de zile, la fel de şocaţi de acel telefon macabru. Parcă totul era un peisaj din poeziile lui Coşbuc, gri, funebru, un coşmar de toamnă care nu se mai termina.

În mintea ei apăreau doar imagini ale copilăriei, iar gândul că a avut un presentiment nu o lăsa să-şi revină.
Ea  nu s-a mişcat din acea cameră rece şi întunecată, stătea acolo, în picioare, rugându-se ca totul să fie doar un vis urât. A făct tot ce a putut să fie cât mai frumos, a luat cele mai frumoase lucruri, a cumpărat cele mai frumoase flori, era însă suficient? se întreba, mai era ceva ce putea face şi nu s-a gândit?

Şi au rămas doi copii, lângă o cruce sumbră, ţinându-se de mână şi promiţându-şi în sinea lor să se întâlnească din nou acolo, lângă acea cruce să-şi amintească de acele zile ale rochiţei albe, când erau toţi trei împreună, fericiţi şi nedespărţiţi.

Îi spun ‘Adio mamă’, îşi şterg ultima lacrimă şi continua să lupte pentru acea viaţă pe care mama lor şi-a dorit-o pentru ei.
Acum, sufletul ei va primi un nou îngeraş, care va fi mereu cu ea, şi nu va mai trebui să folosească acel număr de telefon, pe care nici după atâta timp nu a avut puterea să-l şteargă din memoria telefonului, acum poate vorbi cu ea mereu.
Şi au rămas doi fraţi…

Autor, 

Laura Ioana 10 Martie 2013