De ce? De ce eu? De ce mie? Îmi vin în minte mii de gânduri negre și stări de suferința, tristețe, respingere. Nu am ce face decât să accept. Îmi pun căștile în urechi cu muzica aleatorie, trag ochelarii de soare pe ochi și plec. Aceste obloane ale suferinței ce ascund lacrimile sufletului. Aș fi vrut să plouă să mă spele toată de păcate. Păcatul dorinței, al plăcerii, al mândriei. Dar e soare și mă arde, așa că mă mulțumesc cu lacrimile. Le las să curgă cum vor ele cu un robinet pe senzori. Normal aș fi luat autobuzul dar acum simt nevoia să merg. Nu știu unde și nici nu mă interesează. Las picioarele să mă conducă pe un drum al rușinii. Simt nevoia să fumez. Aerul curat, mă sufocă.

Intru în primul magazin, cumpăr un pachet de țigări și aprind una. De undeva, parcă trimis de un gand divin, un corb se așează pe stradă în fața mea și mă privește curios și fără teamă parcă e acolo să îmi vorbească. Ochii aceaia mici, negri și blânzi îmi transmiteau liniște până durerea a dispărut ca prin minune și am realizat că nu e timpul acum. Toate sunt așezate într-un plan și că de fapt, această plimbare e despre mine. Lupta mea interioară pe care trebuie să învăț să o ponderez, să o transform, să o câștig. Atunci, să purcedem!

Și pornesc iar pe un drum spre nicăieri. Nu mai plâng, din contra, sunt liniștită și împăcată. Am văzut sensul zilei de azi. Merg și merg aiurea, văd autobuzele cum trec pe lângă mine, mari, rosii, ca niște pungi de sânge pline de ADN uman. Lasă-le să treacă, eu trebuie să continui. Ating plantele în calea mea și roua încă nu s-a ridicat toată. Au plâns și ele cu mine. Șterg o frunză așa cum mi-ar fi plăcut să imi șteargă mie lacrimile. Nu mai plânge Natură, totul va fi bine. Ce e scris, e scris și nu poate fi schimbat. Râzi in soare și așteaptă vara. Căldura ne va cuprinde pe toți, mai devreme sau mai târziu.

Picioarele mă dor și degetele urlă de suferință. Nu mai vor să mă asculte și se sufocă în adidași. Mă descalț și merg în picioarele goale. Ce senzație de liniște! Fiecare pietricică întâlnită mă ajută în penitența mea. Nu poți să ai ceva  dacă nu e timpul și mai ales dacă nu este pentru tine. Recunosc drumul, deci picioarele  nu sunt chiar atât de slabe. Știu drumul înapoi. Ceva mă îndeamnă să scriu și caut disperată o bancă. Intru într-un parc și mă așez. Înconjurată de corbi și liniște, scot telefonul și incep... ” De ce? De ce eu?...”