“Pe 12 decembrie 1963 a murit tata, lăsând în urmă o soţie cu patru copii, cel mai mare având 6 ani ( adică eu) şi cel mai mic un an si 8 luni. Nu înţelegeam pe atunci noţiunea de orfan sau ce viitor mă aşteaptă şi cat de greu imi va fi fără un parinte, mai ales ca pentru un băiat tata reprezintă un model de urmat în viaţă, mama chinuindu-se să ţina loc şi de mamă şi de tată ceea ce multe femei nu reuşesc să facă oricat de mult  s-ar strădui. Era un decembrie pe care nu o să îl uit niciodata, cu ger si polei, un decembrie plin de plânsete şi durere. Mă uitam mirat la adulţii din jurul meu,uimit de ceea ce se întamplă şi nu întelegeam mare lucru, durere pe care am  înteles-o mai tarziu. Copil fiind eu eram  proecupat să îmi găsesc ghetele ca să ma dau pe gheaţa. Atunci o bătrană din sat s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:

-Ce cauti tu şi nu gaseşti?

-Ghetele, i-am răspuns eu.

-Ce să faci tu acum cu ele? m-a întrebat pe un ton arţagos

-Să mă dau pe gheaţa, a venit răspunsul meu sincer de copil.

Atunci m-a luat de mână şi m-a dus la bunica, care avea o casă în aceeaşi curte cu noi şi m-a încuiat  într-o cămară. O durere imensa m-a cuprins, m-am simţeam ca un câine într-o cuşcă şi am început să strig la oamenii care se tot perindau pe uşa să îl vadă pe tatăl meu .

Atunci a fost prima dată in viaţa mea  când am simţit  ură şi revoltă şi regretam enorm că nu am avut atata putere ca sa o înfrunt pe acea femeie diabolică ce mă izolase în casa bunicii de restul familiei. Într-un final strigătul meu a fost auzit şi mi-a dat drumul din camera de tortură. Norocul  meu fusese fotograful venit să facă ultimele poze cu familia îndoliată, şi atunci mama a observat că eu lipseam, tocmai la ultima poză.

Cu trecerea anilor am înteles că moartea tatalui a adus multa durere mamei care suferea mereu şi atunci când i se facea dor de tata, chiar dacă era noapte, pleca la cimitir plângând pe mormânt până dimineaţa.

Mama era singura care realiza că o vor aşteapta ani mulţi şi grei de suferinţă.  Neavând nici un venit, tata era ce care lucra la CAP, a trebuit sa lucreze cu ziua  la familiile mai înstarite din sat, într-un fel fiiind ceva bun pentru ca  aducea acasa mancare si îmbrăcăminte pentru noi chiar dacă fusese purtată de alţi copii. Pentru ea, ca mama singura ce trebuie sa asigure supravituirea celor patru ,era mulţumitor ca avea ce le pune pe masă şi cu ce îi îmbrăca.

Aşa a trecut timpul şi a venit vremea sa merg la şcoala în clasa întai.  Mama a facut tot posibilul să îmi cumpere un costum nou să fiu şi eu în randul copiilor. Voia să nu mă mai simt stingher şi să capat încredere in mine. Încerca într-un fel să mă responsabilizeze  aşa că discuta cu mine toate problemele importate, făcându-ma sa cred că şi eu am un cuvânt de spus destul de serios, fiind noul bărbat în casă.

Copilaria a fost frumoasă cu tot cu greutaţile ei. Chiar daca era mult de munca în curte mama ne lăsa să ne jucăm precum fac toţi copii de la ţara: alergam pe bătătură, jucam fotbal cu o minge desumflată şi, mai ales ca eram toţi baieţi, gaseam mereu jocuri comune. De obicei se termina cu ceară şi atunci mama venea cu nuiaua restabilind ierarhia. Cum era de aşteptat eu ajungeam mereu şef, fiind cel mai mare, ceea ce nu era întotdeauna bine pentru ca  toate relele fraţiolor mai mici se resfangeau asupra mea, doar mă imitau pe mine.

Fiind o femeie simplă si cu frică de Dumnezeu, ne-a învatat, atât cât a putut, numai  lucruri bune despre relatiile dintre oameni, respectul pentru cei în varsta, lucruri pe care le-am transmis şi eu mai departe copiilor mei.

Se îmblonavea din ce în ce mai des, lucru ce ne speria pe toţi patru, mereu trăiam cu teama că mama va muri şi vom ramane ai nimănui. Nu îmi aduc aminte să fii primit alocaţie de la stat în aceea perioadă ci aveam doar un ajutor de caţiva lei care niciodată nu erau suficienţi pentru cinci guri, aşa că mama a continuat sa lucreze, aşa bolnavă, pe unde apuca, fiind pricepută în toate.”

Aşa începe jurnalul unul om care  a reuşit in viaţă. Azi am avut onoarea de ai citi însemnările tatălui meu. Nu am ştiut niciodată că are talent la scris sau că ar fii încercat să scrie ceva vreodată. Ştiam de mama că a fost în trupa de teatru al liceului, dar tata m-a surprins plăcut. Mai erau multe în acel carneţel dar sunt atât de dureroase că mi-a fost teamă să le mai aştern pe hartie.

Preţuiţi-vă parinţi cât încă sunt în viaţa pentru ca mulţi nu au avut privilegiul ăsta. Toţi greşim, indiferent de vârstă, dar dragostea în sânul familie nu trebuie sa dispară niciodată.

                TE IUBESC TATĂ!!!! Autor: Ana Iatan