Toţi ar spune că moartea e urâtă, rece şi neagra. A mea nu! Era îmbrăcată în alb, cu un zâmbet de copil şi plină de caldură precum cearta duioasă a unei mame.
- Ce faci? am întrebat-o în gand.
- Am venit să iau pe cineva!
- Nu e prea devreme? I-am raspuns sperand să o înduplec.
- Niciodată nu e prea devreme pentru mine!
Eu vin mereu când trebuie, voi nu ştiti să vă preţuiţi şi să vă calculaţi timpul.
Am ramas masca. Cum “mereu când trebuie”? Dar copii, adolescenţii, îndragostiţii, nevinovaţii? Îmi veneau atâtea întrebări în minte şi ea le înţelegea pe toate. La fiecare întrebarea de a mea se încrunta sau zâmbea.
“ Next station Euston Square” se aude din difuzoare. Aş fi ieşit în grabă pe uşă şi să îmi las moartea în metrou dar e ceva de care nu poţi să fugi. Câţi nu am alerga cât ne ţin picioarele dacă am ştii că am scăpa de moarte dar asta nu e o soluţie. M-am uitam la uşi cum se închid şi cum înaintez în timp şi spaţiu alaturi de Moarte.
- E tânăr? am întrebat cu teama.
- Ce înseamnă tinereţea? La ce o raportezi? La timp, la gândire sau simţiri?
- Ce să îi raspund? Avea dreptate… poţi să ai 80 de ani şi să te simţi tânăr sau poţi să ai 30 de ani şi sufletul să îţi fie bătrân şi obosit.
- E femeie? Barbat? Tot trăgeam de timp şi înceram să aflu dacă e vorba despre mine sau nu.
- E om, asta îţi pot spune cu siguanţa. Sexul ne defineşte ca entităţi? Sunt femei prinse în corp de bărbaţi şi invers. Deci care se simte mai femeie? Cea cu sânii mai mari sau cel cu sânii mai mici?
Mă tot uitam la ea şi mă întrebam unde este coasa. A bufnit-o râsul!!!
- N-am nevoie de coasă ca să iau un sufet. De multe ori îl dăruiţi singuri. Îl pierdeţi sau îl lăsaţi aruncat în amintiri şi suferinţe. Nici nu vă mai interesează de el şi apoi plângeţi să îl recuperaţi.
Uşile se deschid iar şi lângă Moarte se aşează o mamă cu un bebeluş de câteva luni. A întins mâna să mângaie copilul. M-a luat tremuratul de nervi numai la gândul că îl vrea. Ce să facă cu el? E un copil! M-a simţit şi a zâmbit.
- Nu acum, peste 65 de ani. Uite-l ce frumos zâmbeşte, mă cunoaşte. Ne-am mai întâlnit când mama lui era însărcinată şi a vrut să facă avort. I-am promis că o să am grija de el.
Tu crezi că e prima dată când ne întalnim?
Hahaha… când a cazut geamul pe tine la vârsta de 5 ani? Când ai făcut accident
cu masina la 17 ani? Când te-ai înecat la 32 de ani? Am fost acolo tot timpul,
numai ca nu era vremea ta…
- Şi acum este? mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o!!!
S-a lăsat tăcerea şi nu îmi auzeam decat respiraţia. Urma un raspuns pe care nu aş fi dorit să îl primesc niciodată. Nu vreau să ştiu când şi cum o să mor, dar curiozitatea a învins şi am întrebat. Vreau să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau eu şi fiecare zi să fie ca şi cum ar fi ultima, pentru că într-o zi chiar o să fie. Dar oricât de pregătit eşti pentru momentul ăstă ,mereu ai împresia că mai ai ceva de făcut.
Uşile se deschid iar şi trebuie să cobor. Mă ridic şi ies, ea mă urmează. Aşteptam un raspuns dar mereu era cu un pas în urma mea, simţeam cum mă priveşte. Scările rulante se afişau înalte ca un drum spre Rai. În faţă necunoscutul, în spate Moartea… şi eu obosită şi curioasă la mijloc. Scările se terminară şi trebuia să ies de la metrou. Mă uit dupa ea şi nu o mai vad. Capul mă doare şi am impresia că îmi plezneşte. Ies afară şi trag o gură mare de aer proaspăt în plămâni şi îmi doresc să fie totul numai în imaginaţia mea.
Intersecţia mare şi gălăgioasă pare un stup de albine. Se aude un motor puternic de undeva de departe, precum sunetul unei furtuni. Ceva mă face să fiu atentă şi să îl urmaresc. În secunda următoare motorul loveşte o maşină şi motociclistul aterizează pe asfalt zbătându-se ca un peşte pe uscat.
La capul lui era o doamnă îmbracată în alb, superbă, caldă, calmă, cu nişte ochi negrii pătrunzători.
comentarii