După o lună şi ceva … de “zbateri” deznădăjduite în a-și găsi un rol în ”lumea asta necunoscută” iniţial pentru Ovidiu, după ce prieteni, foşti elevi au pus umărul în a-l sprijini necondiţionat … soseşte inevitabilul … Expirase şi depozitul plătit pe chirie … fără altă perspectivă … nu mai avea bani  … Nu era vorba de a plăti pentru o lună, nu avea nici măcar pentru 2 zile … Îl întreabă gazda:

• Ai bani de chirie?
• Cred că de data asta … nu am. Loc de muncă nu am … o să plec …
• Bun, dar unde pleci?
• Nu ştiu … o să văd … oricum, nu ştiu unde şi ce o să fac dar nu vreau să vă încurc. Nu sunteţi obligată să mă susţineţi … Ştiu că nu mă poate ajuta nimeni dar de renunţat nu vreau să renunţ… Am două lucruri ce v-aş ruga să le faceţi după ce voi pleca, dacă se poate. Nu vă costă nimic financiar: corespondenţa şi dacă e posibil să îmi las valiza la dumneavoastră că nu pot să car după mine toate alea … O să vin să îmi mai iau câte ceva la o săptămână … promit ca nu va deranjez prea des …

• Să zicem că se poate … numai să ştii … peste două zile … AI PLECAT! Ne-am înţeles?! Nu aş vrea să mă pedepsească Dumnezeu pentru decizia ta … dar nu vreau să îmi încurci socotelile.

S-a retras în camera lui, umil. Se simţea ca o jivină hăituită … îi dădeau lacrimile fiindcă bănuia ce îl aşteaptă. Savura încă, ”un acoperiş deasupra capului”, intrând ca într-o transă păcălindu-se conştient continuu că ”va răzbate” fără a se gândi sau a calcula costurile …

Era ora de culcare şi își aşeză perna, își spune rugăciunea şi se aşează cu faţa în sus… se gândește la trecutul lui, la adversarii lui politici din ţară, la funcţia de director pe care a avut-o, la foştii lui elevi … la soţie, la copii, la Dumnezeu … se gândi … ”cred că am greşit cumplit în viaţa asta …” Îmi spune: “nu mai vreau să judec nimic şi pe nimeni… în seara asta mă voi ruga pentru fiecare, îi voi ierta pe toti …”

Se aşternu pentru iertare şi în minte, a luat pe cei mai crunţi inamici şi s-a rugat pentru iertarea lor … pentru iertarea sa că a fost înverşunat în lupta cu ei …  A ajuns la mama lui … săraca … atât de nevinovată de încăpăţânarea lui neinteligibilă … ea încă spera că ceea ce faec, e o toană a unui adolescent întârziat … “De ce vrei să pleci măi băiete?! Acum eşti director tânăr … eşti apreciat … ai fost student cu bursă la facultatea de fizică … ce mai vrei de la viaţa asta? Ai loc de muncă stabil, titular, eşti plătit foarte bine … unde te duci printre străini?!” . “Mamă, eu vreau ceva mai mult de atât … ştiu că pot mai mult şi aici mă simt încorsetat, blocat, nu mai suport … trebuie să plec .” 

Se gândea că o să fie un alt idiot din lumea asta, cu idealuri frânte, se simţea aşa … aievea ca un mort şi cu oameni desupra lui ce râdeau de neputinţa lui… Nu prea îi păsa … Lacrimile şi înmărmurirea rece în faţa încăpăţânării iraţionale, instinctuale îl făceau un fel de zombi idiot în insistenţa nesăbuită de a învinge cică … ”Ce să înving, se gândea … când? Niciodată! Ce bine ar fi fost să fiu ca oamenii pragmatici, cu gândire primară şi mai puţin filozofică …” Cât îi invidia … Adormisee în sunetul constant şi molcom al ”preaiubitului lui boiler”,  singurul ce îl însoţea în nebunia în care se angajase …

A doua zi de dimineaţă, Ovidiu se trezi odihnit. Își facu inventarul banilor. Avea exact pentru o săptămână: Bus-pass – 17 lire, Lebara top-up – 5 lire şi 20 lire de mâncare. Se simţea înviorat şi cu planuri. Avea CSCS certificate, urma să îi vină cardul, cam peste două săptămâni. Își zice: “trebuie să rezist”. Avea o promisiune de a lucra în demolări dar îi trebuia CSCS card, nu doar certificat. Jobul era promis de un fost elev. 

În ţara asta, nu poti avea încredere 100% într-o promisiune însă era singura şi avea nevoie să creadă. Se îmbracă, își iau într-un rucsac strictul necesar şi … dă să iasă. Îl aştepta gazda în uşă, îi luă cheia, se uită la el şi zice:

• Fii atent … vrei să pleci?
• Păi ce să fac?! Nu mai am bani aşa că …
• Uite cum stau lucrurile: pleci fiindcă vrei … să nu te gândeşti în aşa fel încât să am probleme fiindcă sincer, mă tem să nu mă pedepsească Dumnezeu …
• Fiţi fără grijă, nu vreau să vă stau ca o povară … oricum m-aţi ajutat cât aţi putut. Nimeni nu este obligat să scoată bani din buzunar pentru mine … E lupta mea şi eu trebuie să ies din asta … Vă mulţumesc pentru tot … o zi bună să aveţi.

A întors spatele şi a plecat, un nod în gât i se puse pentru că nici măcar nu ştia unde se îndreapta. Ajunge în staţie, ia loc pe bancă şi … începe să își faca ceva calcule … avea suficient timp … A lăsat dramatismul la o parte pentru că nu avea nici un sens să se “agaţe” de el şi începu pragmatic să aşeze ”lucrurile” în ordine. Sună pe un fost coleg de muncă din ţară, ce era deja “instalat” aici şi îi spune “povestea”… El zice:

• Mă omule, ce să îţi spun, ştiu cum e … eu am stat fără cazare două luni de zile … mi-a tras cineva ţeapă cu lucrul şi nu mi-a dat banii pe 4 luni … Cazarea mea a fost autobuzul … mă plimbam toată noaptea … îţi spun că autobuzul 25 face cea mai lungă cursă … strabate Londra în 2 ore. La capăt te dai jos şi aştepţi pe următorul … şi tot aşa … Dacă vrei, vino pe la mine, stai prin zonă numai că nu te pot caza fiindcă eu stau cu femeia într-o singură cameră şi … ştii cum e …
• Ştiu, de aceea nici nu am îndrăznit să te întreb de ceva dar măcar acolo 2 ore pe noapte dacă am unde să pun capul … tot e ceva.
• Mă, o să ai unde face un duş, o mancare dacă am dar nu pot de fiecare dată. Cât pot, te ajut … cât pot şi eu… am şi eu pe ale mele …Cu ce te pot eu ajuta, mai caută şi la alţii şi … asta e … o să tedescurci.
• Mulţumesc şi pentru atât … poate o să mă ajute Dumnezeu să ies şi din asta.
• E … o să treci tu şi o să râzi de astea odată … crede-mă, aşa e pentru unii la început. Totul e să nu disperi. Tu ai noroc, mă mai ai pe mine, pe altul, altul dar eu nu am avut pe nimeni atunci … o să fie bine!

Prinsese un pic de curaj, chiar o doză de optimism. Începuse să spere de la două vorbe de încurajare ce veniseră ca o ploaie după o lungă perioadă de secetă… Primul gest, a fost să se ducă la cursuri de engleză gratuite (se ţineau în Stratford prin Leardirect) pe autobuz, sunam prieteni, neamuri cu veşnicile întrebări: “nu ştii ceva de muncă?!”, “Poţi să mă împrumuţi cu ceva bani, nu mulţi, măcar 10 lire?!”, “Pot să trec pe la tine să mai vorbim?!”.

Într-adevăr, omul la nevoie, pare pentru cei ce “şi-au vazut sacii în căruţă” ca o povară, ca o ciumă de care “trebuie” să te fereşti …dar nu întrebaţi acel om ce simte atunci când este respins şi judecat de zeci de ori pe zi de către semenii sau prietenii lui …